Aspect: 20-30 mm lungime; capul, platoşa gâtului şi partea posterioară a corpului, precum şi partea inferioară sunt de culoare neagră; aripile (elitrele) sunt maro şi prezintă nişte ridicături longitudinale, bine formate; pe cap este inserată o pereche de antene îndoite, care la masculi prezintă la capăt 7 franjuri lungi, ca nişte frunzuliţe; antenele femelelor prezintă numai 6 franjuri asemănătoare, dar ceva mai scurte; larvele ajung până la 65 mm lungime; sunt albicios — galbene şi rotunjite în zona abdominală (formă specifică larvelor de cărăbuş); ele au 3 perechi de picioare ce pornesc din zona toracică, iar capul lor este maroniu şi clar delimitat de restul corpului.
Biologie: Perioada de zbor a cărăbuşilor are loc în aprilie şi mai, iar atunci aceştia roiesc în zbor pe la amiază şi pe înserat. După o perioadă de hrănire femela cărăbuş depune aproximativ 10-30 de ouă rotunde şi gălbui, dispuse în grămezi, la 5-25 cm adâncime în pământ. Apoi femela zboară din nou în pădure, livezile cu pomi fructiferi sau în grădini, pentru a se hrăni. După această fază de hrănire ea mai depune încă un rând de ouă, însă într-un număr mai mic decât prima dată. Ea depune aproximativ 20 de ouă în această etapă. După o a treia fază de hrănire, femela depune al treilea rând de ouă, în cantităţi şi mai reduse. După 4-6 săptămâni evoluţia embrionară se încheie, iar larvele eclozează. Acestea au nevoie de 3-5 ani, pentru a realiza transformarea în pupă, iar mai apoi metamorfoza în cărăbuşi adulţi. Larvele se hrănesc cu substanţe humoase şi cu rădăcini de plante. în ultimul stadiu de larvă transformarea în pupă are loc vara, iar cărăbuşul tânăr eclozează deja la sfârşitul verii. Acesta mai întâi iernează, după care, în primăvara următoare iese din pământ.
Răspândire: Cărăbuşii sunt răspândiţi în aproape toată Europa. Pot fi găsiţi pe diverse specii de foioase, precum arţar, stejar, fag, mesteacăn, scoruş, plop, nuc, castan, pomi fructiferi, precum şi pe conifere, cum este zada şi duglas verde. Pe lângă acestea, cărăbuşii mai atacă şi diferite ierburi, castraveţi, sfeclă şi salate.
Dăunător: Cărăbuşii adulţi se hrănesc cu frunzele copacilor gazdă. In cazul unei invazii în masă, copacul poate fi desfrunzit complet. In general frunzele mâncate ale plantelor sunt înlocuite de altele noi în luna iunie. Dar faptul că larvele de cărăbuş se hrănesc cu rădăcinile plantelor poate fi atât de nociv, încât plantele devin foarte slăbite, iar la o furtună mai puternică pot fi smulse din rădăcini.
Prevenire: Să fie atraşi prădătorii naturali ai cărăbuşilor, cum ar fi de exemplu liliecii, bufniţele, ciorile, vrăbiile, mierlele, aricii, cârtiţele, chiţcanii, viespile parazite, muştele din familia Tachinidae etc. Solul trebuie afânat în mod regulat şi bine udat. Straturile de plante să fie acoperite cu o bucată întinsă de plastic sau cu pânză, pe toată perioada zborului cărăbuşilor. Să se planteze păpădii, deoarece acestea sunt preferate ca hrană de cărăbuşi. Dacă ei au suficiente păpădii pentru a se hrăni, atunci celelalte plante sunt ignorate. Dacă se foloseşte fiertură de usturoi, cărăbuşii pot fi goniţi.
Combatere: Cărăbuşii adulţi pot fi scuturaţi de pe plante, iar apoi adunaţi. Larvele pot fi prinse, amplasând momeli cu bălegar de cal. Pentru aceasta se amestecă bulgări mici de bălegar cu compost, iar amestecul rezultat trebuie îngropat toamna în diferite locuri din grădină, la o adâncime de 50 cm în pământ.Imediat la începutul anului aceste capcane cu bălegar trebuie dezgropate, iar larvele de cărăbuş găsite în ele trebuie distruse.
Specii înrudite şi asemănătoare din familia Scarabaeidae: cărăbuşul marmorat (Polyphyllo fullo), cărăbuşul de grădină (Phyllopertha horticola), cărăbuşul de iunie (Amphimallon solstitialis) şi cărăbuşul auriu (Cetonia aurata).